Colonia

9. Legende vechi și noi

Autor Antasia Etichete: Scrie un comentariu
Un grup de Povestitori și copii ascultând o poveste, într-o pădure cu copaci înverziți.

Despre dezastrul plantelor medicinale s-a auzit până în partea de sus a coloniei. Acolo unde coloniștii vedeau în fiecare zi cerul și unde, cei care locuiau pe ramurile de sus, puteau privi soarele, norii și stelele. O parte dintre aceștia erau Povestitorii. Ei purtau din generație în generație pe cale orală toate cele știute despre colonie și coloniști. O practică foarte comună printre ei era aceea de a contempla cerul și de a murmura câte o istorisire foarte încet astfel încât nimeni nu putea înțelege și urmări povestea. Unii dintre ei, cei mai în vârstă și cu mai multă experiență, făceau din acest obicei un mod de meditație reușind să ajungă să retrăiască faptele petrecute de demult. Era un fel de transport în timp. Unele meditații de genul acesta puteau dura și mai multe zile.

Povestitorii locuiau în partea de sus a coloniei unde erau protejați de pericolele care veneau de pe sol. Ei nu participau la nicio activitate care impunea lucru fizic. Datoria lor față de colonie era aceea de a povesti întâmplări petrecute cu multă vreme înainte, tuturor celor care doreau să le asculte. Părinții își trimiteau copiii să asculte poveștile de la vârste cât mai mici. Era un mod simplu și sigur de a putea avea copiii în grija altcuiva o bucată de vreme. Pe măsură ce tinerii coloniști erau lăsați să aleagă, aceștia deveneau mai pasionați de unii sau alții dintre Povestitori.

În cazul Povestitorilor, pe măsură ce experiența lor creștea aceștia deveneau mai apropiați de unele sau altele dintre poveștile pe care la auzeau de la ceilalți Povestitori. De exemplu, unii se atașau foarte mult de povestirile despre marile atacuri ale animalelor sălbatice respinse cu eroism și multe sacrificii de către Apărători. Alții erau mai interesați de poveștile care descriau viața în colonie cu mult timp în urmă și care vorbeau despre legende care se petrecuseră înainte de formarea coloniei.

Povestitorii mergeau în diverse locuri din colonie unde așezarea adăposturilor o permitea și așteptau coloniștii interesați după care își începeau povestea. Aparent era o practică ad-hoc dar în realitate era destul de organizată și predictibilă. Fiecare Povestitor avea anumite locuri în care știa că este așteptat și în care știa că poveștile lui preferate sunt dorite. În foarte rare cazuri audiența solicita expunerea unei anumite povești iar când acest lucru se întâmpla Povestitorul era foarte bucuros să o facă.

Foarte rar Povestitorii se confruntau cu o situație specială în care erau nevoiți să facă o poveste nouă. Astăzi era un astfel de moment. Dezastrul plantelor medicinale reprezenta ceva foarte important pentru toată colonia. În aceste situații mai mulți Povestitori erau numiți pentru a crea o nouă poveste. Acest demers era început chiar dacă situația despre care se povestea nu era încă incheiată. Așadar, acum era momentul să înceapă lucrul la noua poveste chiar dacă nu i se cunoștea deznodământul. Fiecare dintre cei desemnați căuta informații sau transmitea informațiile colectate și celorlalți Povestitori implicați în demers. Zilnic ei se întâlneau și fiecare dintre ei își spunea povestea. Nu comentau și nu criticau în niciun fel. În schimb, fiecare dintre ei prelua anumite pasaje sau expuneri din alte variante ale poveștii auzite de la alt Povestitor. Deasemenea renunțau la anumite pasaje care erau nesigure, prea interpretabile, complicat prezentate sau greu de memorat. Această practică asigura implicit stabilirea unei forme echilibrate a poveștii iar efortul de a atinge acest punct de echilibru îi implica pe toți în egală măsură și nu rănea sentimentele niciunuia dintre participanți.

Unii dintre Povestitori nu participaseră niciodată la nașterea unei noi povești așa că astăzi era un moment important în viața lor și erau nerăbdători să afle dacă vor face parte dintre cei care aveau să contribuie de la început la construcția noii povești.

8. Eroii coloniei

Autor Antasia Etichete: Scrie un comentariu
Două personaje de tip elfic, unul tânăr și unul în vârstă, își strâng mâinile într-un mediu forestier, în timp ce alți apărători, îmbrăcați în armuri, se află în fundal. Scenele sunt reprezentate într-un ton verde, evocând o atmosferă de camaraderie și pregătire militară.

Așa cum Fraser încurajase pe toți Culegătorii de Plante Medicinale să facă, făcu și el. Merse la vechiul său prieten Conan, Apărătorul. Breasla Apărătorilor era la baza coloniei, atât la propriu cât și la figurat. Adăposturile Apărătorilor se aflau în partea cea mai de jos a arborilor, lângă fortificațiile aflate pe trunchiurile arborilor exact la primele ramuri. Amplasarea fortificațiilor și a Apăratorilor în această zonă se datora faptului că pericolele veneau din acea direcție. Pentru animalele sălbatice acesta era singurul punct de acces către colonie și coloniști. În ultimii ani situațiile de criză s-au împuținat foarte mult. Acum arareori mai puteau zări câte o felină, mai mare sau mai mică, trecând pe sub colonie fără ca măcar să mai ridice capul. Coloniștii nu atacau niciodată primii dar se apărau foarte violent dacă situația o cerea. Adăposturile Apărătorilor erau în așa fel construite încât aveau acces către sol pentru a putea observa ce se întâmplă sub colonie dar și pentru a putea arunca proiectile sau pentru a ajunge cât mai repede în zona de luptă dacă evenimentele o cereau. Apărătorii erau unii dintre cei mai solizi dintre coloniști. Ei purtau în permanență armuri și arme asupra lor. Greutatea echipamentului este considerabilă dar mulțumită antrenamentelor, Apărătorii reușeau să se deplaseze pe orizontală, la același nivel al coloniei, sau în coborâre la fel de bine ca oricare dintre ceilalți coloniști. Urcarea nu era o prioritate pentru ei pentru că în situațiile de liniște ei nu aveau nevoie să urce la nivelurile mai înalte ale coloniei iar în timpul conflictelor urcarea era considerată retragere și totodată o mare rușine.

Armele preferate ale Apărătorilor sunt niște sulițe și săgeți care pot fi aruncate către atacatori atât direct cu mâna cât și cu ajutorul unor instrumente care combină caracteristici ale catapultelor și arcurilor. Vârfurile foarte ascuțite ale acestor proiectile sunt foarte eficiente putând străpunge atât pielea, de multe ori foarte tare a atacatorilor dar, atunci când lovitura este una foarte precisă și cu o traiectorie foarte bună, acestea pot strapunge chiar și oasele animalelor care atacă colonia.

Întâlnirea dintre Fraser și Conan începu vesel și cu multe gesturi călduroase făcute de fiecare dintre cei doi. Erau prieteni vechi, cam de aceeași vârstă și cu multe amintiri comune. De fiecare dată când se întâlnesc aduc în prezent o amintire veche și vorbesc o vreme despre ea. De data aceasta și-au amintit de prima lor întâlnire atunci când Conan după un atac al unor feline mici ajunsese la infirmerie. Era prima lui luptă și fusese rănit foarte repede. Era dezamăgit și speriat. Fraser era și el la prima experiență de genul acesta. Nu avusese până atunci în îngrijire coloniști răniți care să necesite intervenții urgente iar ceilalți colegi erau ocupați cu cazuri mai grave deja. Această întâlnire i-a unit pentru totdeauna.

Fraser îi povesti ce se întâmplase și cum ajunseseră veștile în colonie. Îi mărturisi lui Conan și faptul că nu avea nicio idee despre cum să facă să rezolve greaua problemă care se abătuse asupra coloniei.

Conan nu era repezit decât în luptă, atunci când avea de răspuns unei situații ca cea de față nu se grăbea și se gândea la cât mai multe aspecte. Așa făcu și acum. După o vreme de evaluare a tuturor fețelor situației îi spuse lui Fraser:

“Mă voi ocupa personal de formarea unui grup de Apărători care să ajute la rezolvarea situației. Vom pregăti echipe care să poată apăra toți coloniștii care se deplasează până la locul afectat și vom asigura acolo protecția tuturor pentru a putea permite celorlalți care sunt implicați să se concentreze la treburile lor și să lase asigurarea protecției în seama noastră. Între timp vom intensifica și antrenamentele astfel încât să fim pregătiți și pentru lupta în spații deschise.”

Pentru Fraser acesta fusese mesajul pe care și-l dorea, îl aștepta și care era sigur ca va veni din partea lui Conan. Nu avea nicio rezervă în a considera problema protecției coloniștilor implicați în ce va urma să se întâmple în jurul coloniei, rezolvată.

7. Plantele medicinale

Autor Antasia Etichete: Un comentariu
Un bătrân povestitor care se află în mijlocul unui grup de tineri cu urechi ascuțite, într-o pădure densă, cu liane care se împletesc în jurul lor. Atmosfera este de neliniște și concentrare, cu o paletă de culori verzi predominante.

Culegătorii de Plante Medicinale s-au intors din ultima expediție de după ploaia cea mare cu sentimente amestecate. Erau supărați pentru că cea mai importantă arie în care cresc plantele de care ei au nevoie în fiecare zi pentru a prepara medicamentele necesare tratării bolnavilor din infirmerie a fost afectată foarte tare de fenomenele naturale. Erau neliniștiți pentru că nu știau cum vor primi ceilalți Culegători de Plante Medicinale rămași în colonie veștile atunci când le vor afla. Nu este o plăcere să aduci vești proaste mai ales că printre Culegători nu se întâmplă prea des să primească astfel de vești. Ei depind de modul în care natura alege să ofere plantele. Erau deasemenea și speriați pentru faptul că acest accident va împinge Culegătorii de Plante Medicinale să facă expediții către locuri noi, necunoscute și poate periculoase, pentru a găsi plate utile.

Ce îi înspăimânta cu adevărat era posibila situație în care se puteau afla în curând, aceea de a trebui să descopere leacuri noi și alte plante din care să prepare leacuri pentru afecțiuni deja cunoscute. Toți cei care luaseră parte la expediția de după ploaie se gândeau la asta. Era cel mai rău lucru care se putea întâmpla.

Dacă erau necesare expediții noi atunci cu siguranță vor depinde atât de Exploratori cât și de Apărători iar această situație neliniștea pe toată lumea.

Ajunși în colonie au anunțat imediat că au niște anunțuri foarte importante de făcut astfel toți Culegătorii s-au adunat în locul pe care îl foloseau de obicei pentru astfel de momente. Locul nu era mare, era situat într-o zonă nu foarte populată care perimitea amplasarea tuturor participanților la întâlnire pe niște ramuri solide dar nu foarte groase și care oferea un spațiu central în partea cea mai joasă în care cel care vorbea putea fi văzut de toată lumea și îi permitea chiar să facă câțiva pași în timp ce vorbea. Numiseră acest spațiu Amfiteatrul Ramurilor. Nu era mare și nici nu era nevoie să fie mare. Culegătorii de Plante Medicinale erau unul la douăzeci de coloniști și având în vedere că unii trebuiau să fie prezenți la infirmerie pe tot parcursul zilei făcea ca numărul celor care participă la întrunirile breslei să nu fie mare deloc.

Cel mai în vârstă dintre Culegătorii care au fost în expediție a povestit celorlalți ce au găsit la cel mai important loc pentru cules plante medicinale aflat în împrejurimile coloniei.

“Când am ajuns suficient de aproape ca să vedem bine am înțeles ce s-a întâmplat. Vântul și ploaia fuseseră atât de puternice încât rupseseră trunchiurile și coroanele căzuseră pe pământ. Am avut totuși noroc că niciun fulger nu a aprins vreunul dintre trunchiurile care se înălțau către cer fără nici o ramură. Cu siguranță ce a rămas din arbori nu va putea umbri zona pe care cresc pantele medicinale suficient de bine iar noi înțelesesem până acum că singurul lucru care deosebește acel loc față de altele este această alternanță a luminii soarelui și a umbrei deasupra plantelor.“

Cei care au ascultat deveniseră îngrijorați de unde la început erau doar curioși. Fiecare a început să vorbească cu cel de lângă el și în scurt timp Amfiteatrul era dominat de un murmur din care nu se mai înțelegea nimic. În timpul acesta își făcea drum către centrul Amfiteatrului, Fraser, cel mai în vârstă dintre Culegătorii de Plante Medicinale. Ajuns în centru a început să facă pași de colo colo atât cât îi permitea deschizătura de la baza Amfiteatrului. Era gânditor dar era și atent la zumzetul de se auzea de jur împrejur. Când zgomotul s-a redus suficient cât să îl acopere cu vocea lui gravă și puternică spuse:

“Cu siguranță acesta este un moment de o importanță foarte mare pentru fiecare dintre noi. Așa cum generațiile anterioare de Culegători ne-au lăsat rețetele și ne-au învățat să căutăm plantele în jurul coloniei noi suntem puși acum, în aceste momente grele, în situația de a schimba ceva în modul în care depindem de o zonă sau alta în care plantele atât de utile nouă cresc mulțumită naturii. Vă rog, pe toți, pe fiecare dintre voi, să vă imaginați modalități prin care putem, fără a ne opune naturii, să facem în așa fel încât să ieșim din impasul în care ne aflăm. Este la fel de important ca aceia dintre voi care au cunoștințe apropiate printre membrii celorlalte bresle să caute să vorbească despre această situație și cu ei. Trebuie să considerăm această situație ca fiind una de importanță extraordinară pentru întreaga colonie.“

Urmară niște încurajări pentru toți cei prezenți și o decizie care păru bizară atunci când a fost anunțată. Niciun culegător nu avea să mai iasă la cules pentru o vreme. Se vor baza pe plantele pe care le aveau depozitate iar timpul pentru cules va fi folosit în căutarea unor soluții.

Au plecat toți către adăposturile lor mai tăcuți și rar câte doi care aveau un drum comun mai schimbau câte o vorbă.

6. Ce există afară?

Autor Antasia Etichete:, 3 comentarii
Patru exploratori, dintre care doi cu urechi ascuțite, se află într-o pădure umedă și misterioasă, căutând plante medicinale și examinând mediul înconjurător. Aburii se ridică, iar atmosfera este densă și verde.

Ieri a plouat. Umezeala din aer face ca respirația să fie greoaie dar totodată să facă totul să arate complet diferit. Aburii care se ridică dau o senzație de nesiguranță, nu vezi totul și totul devine mai lucios în apropiere iar în depărtare toate culorile par a fi feluri de alb.

După ploaie Exploratorii pleacă să cerceteze împrejurimile pentru a constata dacă ploaia sau vântul au modificat în vreun fel relieful sau vegetația. Această preocupare este periculoasă dar obligatorie. Pericolele sunt la tot pasul, animalele care sunt încă speriate de ploaie, tunete, fulgere, foc și care sunt înfometate reprezintă pericolul cel mai mare. Din această cauză Exploratorii sunt aleși dintre cei mai curajoși coloniști și nu ies niciodată din colonie neînarmați. Armele lor preferate sunt un fel de arcuri mici care folosesc niște proiectile mici din piatră sau lemn. Proiectilele din piatră sunt fabricate din pietre pe care aceștia le găsesc în timpul expedițiilor și pe care, atunci când stau în colonie le șlefuiesc una de alta până când forma lor devine foarte potrivită pentru a fi lansată din micile lor arcuri. Cele din lemn sunt niște proiectile un pic mai mari decât dele din piatră dar șlefuite cu mare grijă, ele au multe ascuțișuri și sunt foarte periculoase pentru victime, ele cauzând răni adânci care produc sângerări abundente. Exploratorii nu au armuri, au nevoie de o vestimentație foarte ușoară pentru a avea o mobilitate cât mai mare.

De multe ori, în misiunile de după ploaie Exploratorii sunt însoțiți și de Culegătorii de Plante Medicinale. Aceștia din urmă verifică dacă locurile cunoscute de ei în care creșteau plante medicinale au fost afectate sau nu de ploi sau dacă au apărut locuri noi sau plante necunoscute de ei până atunci. De cele mai multe ori nimic nu se schimbă din cauza unei ploi dar această verificare face parte din responsabilitățile acestei bresle și ei o respectă cu strictețe. Astăzi câțiva Culegători de Plante Medicinale îi însoțesc pe Exploratori în misiune.

Expediția a început foarte de dimineață. Nu mai plouase de multă vreme și toți Exploratorii erau nerăbdători să facă lucrurile pentru care erau responsabili și pentru care erau pregătiți. Cu aceste gânduri s-au adunat toți foarte de dimineață în locul din care se pleacă de obicei în astfel de misiuni. Este un loc de la marginea coloniei de unde se vede o parte din câmpul dinspre răsărit. Această ieșire din colonie le oferă Exploratorilor o experiență unică atunci când ies din colonie pentru că merg direct spre soare. Deși câteodată vederea lor este perturbată de strălucirea cerului totuși ei aleg acest traseu pentru că oferă cel mai frumos peisaj care poate fi închipuit de către coloniștii care stau la umbra arborilor aproape tot timpul vieții lor.

Au plecat și în dimineața acesta tot spre răsărit. Soarele strălucea dar aburul care se ridica de pe pământ oprea puțin din strălucire. Această priveliște se forma foarte rar pentru că era necesar un cumul de factori care să genereze această splendoare. Era nevoie de foarte multă apă și de foarte multă caldură. Astăzi, Exploratorii au avut noroc să trăiască această experiență.

În depărtare, spre răsărit, Exploratorii au observat ceva schimbat în peisaj și au decis ca acel loc sa fie primul vizitat. Culegătorii de Plante Medicinale erau interesați ce această modificare deoarece în acea direcție se afla o arie mare acoperită cu plante pe care ei le foloseau intens. Pe măsură ce se apropiau au înțeles ce se întâmplase. În acel loc se aflau doi arbori mari care crescuseră probabil în același timp cu cei care formau colonia. Astăzi amândoi erau căzuți. Exploratorii mai vazuseră astfel de incidente în expedițiile lor așa că nu au fost impresionați prea tare de cele văzute. Cultivatorii de Plante Medicinale au devenit brusc neliniștiți de cele văzute. Acești doi arbori umbreau o zonă unde creșteau multe plante foarte utile preparatelor folosite în infirmerie. Nu știau exact cât de importantă este umbra pe care o făceau  coroanele celor doi arbori dar pentru faptul că o parte din speciile de plante creșteau numai acolo i-a convins pe Cultivatori de Plante medicinale că se află în față unei probleme serioase.

Înțelegând importanța evenimentului Exploratorii au început imediat să facă activitățile uzuale pentru astfel de situații. Au verificat modul în care s-au rupt arborii, au masurat zona, au verificat solul. Aceste informații urmau să fie transmise celor din colonie pentru a se putea decide în ce mod coloniștii vor trece peste situația de o gravitate mare în care se aflau.

5. Ploaia

Autor Antasia Etichete: Un comentariu
O scenă nocturnă într-o pădure densă, cu case de copac iluminate de lămpi, sub ploaie și fulgere. O siluetă stă în ușa uneia dintre case, observând vremea furtunoasă.

Încă nu se luminase dar Anais l-a trezit pe Aron. Se auzeau niște sunete noi pe care Aron nu le mai auzise niciodată, șuierături, bubuituri, scârțâieturi și altele pe care nici nu înțelegea cum de se pot forma.

Iaan era deja în stare de alertă era pregătit de intervenție. La primul fulger vizibil din colonie era obligat să se deplaseze imediat pe sectorul lui și să înceapă să întindă corzile de siguranță. Știa sigur că în curând se va vedea fulgerul și va trebui să plece de lângă familie. Era prima dată când pleca de lângă o familie mai mare către un loc riscant. Știa însă ca Anais va rămâne în adăpost alături de Aron și îi va explica ce se întâmplă în fiecare moment. Pentru Aron va fi prima lecție de viață și una dintre cele mai importante lecții din toată viața. Fulgerul se văzu, Iaan privi către Anais și își luă rămas bun din priviri, Aron era prea speriat și era strâns lângă mama lui. Când Iaan înlătură perdeaua și părăsi adăpostul se simți ceva nou în aer, praf, umezeală, rece. Doar pentru Aron erau lucruri noi dar acestea i-au stârnit curiozitatea și a scos capul de unde îl așezase la pieptul lui Anais. Nu-l mai văzu pe Iaan.

Începuse să vadă altfel adăpostul, părea mai mic acum. De fapt chiar era, pereții elastici erau bătuți de un vânt puternic și se întindeau spre interiorul adăpostului atunci când erau împinși de vânt ocupând o parte din volumul adăpostului. Acum după ce privirea lui cuprindea mai multe lucruri începuse să realizeze că totul se mișcă. Adăpostul se mișca. Predictibil dar neregulat. Aron își putea da seama când se va opri mișcarea pe o anumită direcție dar era surprins mereu de noua direcție pe care mișcarea se dezvolta. Observase ca Anais îl purtase către mijlocul adăpostului și acum stăteau foarte aproape de podea astfel încât să se miște odată cu adăpostul și începuse să realizeze că de fapt se mișcau cu tot cu arborele în care se afla adăpostul lor. Deodată i se păru că poate să vadă întreaga colonie mișcânduse, chiar întreaga pădure. I se părea un miracol. Instinctiv ceru mamei sale să iasă afară, dorea să vadă totul.

„Hai afară!”, spuse el foarte hotărât și nelăsând loc pentru niciun raspuns de la Anais.

Pentru Anais era prima ploaie la care nu trebuia să se prezinte la datorie. Se simțea straniu. Își dorea ca pe sectorul ei să nu înceapă niciun incendiu. Fulgerele să nu se îndrepte către acel sector. Avea două motive, unul că în sectorul ei se afla și adăpostul familiei ei care acum era și adăpostul fiului ei și altul că echipa ei era mai mică prin absența ei și asta ar fi sporit dificultatea intervenției. Nici nu știa care din motive era mai important pentru ea.

Când întâlni privirea lui Aron exact în momentul în care acesta ordonă parcă să meargă afară în Anais totul începuse să fie bucurie să simtă fericirea. Pe de o parte, ca mamă, văzu determinarea și curajul fiului ei în momente foarte periculoase și își dădu seama că fiul ei este special. Pe de altă parte, ca Stingător de Foc, din nou era fericită că fiul ei vrea să vadă natura dezlănțuită. Toate astea au făcut-o să ia repede accesoriile necesare pentru ea și pentru Aron, să le moteze imediat, poate chiar mai bine decât la examenele de aptitudini din breaslă și să iasă afară. Aron a fost uimit de rapiditatea pe care o avea Anais în montarea acelor corzi și hamuri. Era sigur că va afla tot ce trebuie despre acele accesorii dar acum avea altceva în fruntea listei de priorități.

Erau afară, vântul era puternic, ploaia incepuse cu stropi foarte mari și prin aer zburau și frunze sau mici bucăți de lemn. Aron avu o surpriză, totul arăta exact așa cum își închipuise. Era și dezamăgit dar și fericit.

4. Hrana verde

Autor Antasia Etichete: Scrie un comentariu
Tineri adunați într-o pădure verde, lucrând cu frunzele și ramurile, în timp ce discută între ei.

Cel mai tânăr dintre membrii familiei de Stingători de Foc, Aron, pe care am cunoscut-o acum ceva vreme a crescut. Este singur pe podețul din dreptul adăpostului. Anais este în adăpost și se aude cum mișcă niște lucruri, probabil face curat și ordonează uneltele și accesoriile pe care ea și Iaan le folosesc la lucru.
Aron privește la lianele și drumurile construite în apropiere și își închipuie că într-o zi va avea voie să cutreiere toate aceste alei aeriene așa cum fac alți tineri. Deocamdată mama lui nu îi permite să plece singur de lângă adăpost dar de câte ori dorește să se plimbe Anais merge cu el iar Iaan, atunci când este rândul lui să stea cu Aron, este cel care propune plimbări în cele mai depărtate zone ale coloniei și pe cele mai dificile trasee.
Astăzi este ziua pe care Aron o așteaptă de fiecare dată cu nerăbdare. Este ziua în care Cultivatorii de Frunze fac rondul prin colonie și distribuie hrana. Chiar în momentul în care copilul, plictisindu-se singur afară, se gândi să intre în adăpost în apropiere apăru cea care avea în zona de acoperire adăpostul lor. Era o fată tânără care începuse lucrul pentru colonie de curând care căra un container mare în spate, era un butoi sau un coș care era legat de ea cu niște liane. Când a ajuns lângă Aron acesta deja descoperise vasul lor în care păstrau hrana și scosese o parte din conținut alături. Nu știa de ce face asta dar o văzuse pe Anais făcând asta mereu și considera că este un lucru care trebuie făcut.
Anais veni afară când îi auzi pe cei doi vorbind și mirată că Aron deja începuse treaba spuse: „Bravo Aron! Trebuie să scoatem hrana pe care o avem în depozit de data trecută pentru a o plasa la suprafață astfel încât să nu lăsăm mâncare să stea prea mult la păstrare”
„De ce nu putem lăsa mâncarea să aștepte prea mult? Se supără?” întrebă naiv Aron.
„Mâncarea nu se poate supăra pe noi, Aron” încercă să îl lămurească mama lui foarte amuzată de asocierea făcută.
Cultivatoarea de Frunze începu să râdă. Râse ca la o glumă foarte bună pe care nu o mai auzise niciodată și era spusă foarte bine. Cultivatorii de Frunze fac și ei parte din breasla Lucrătorilor iar ponderea lor și importanța este foarte mare. Ei reprezintă jumătate din numărul Lucrătorilor și se ocupă cu procurarea și prepararea hranei pentru întreaga colonie. Hrana este formată exclusiv din frunzele care cresc în arborii pe care este construită colonia. Cea mai mare parte a coloniei nu este locuită ci reprezintă zona de cultivare a frunzelor. Cultivatorii au o răspundere foarte mare în special în recoltare deoarece trebuie să nu facă rău arborilor culegând prea multe frunze. Cei mai experimentați dintre Cultivatorii de Frunze se ocupă cu obținerea de frunze noi prin altoirea ramurilor de diferiți arbori. Așa se explică cum în prezent fiecare arbore oferă o varietate mare de frunze. Unii dintre Cultivatorii de Frunze sunt preocupați de stabilirea dietelor și construiesc rețete din diverse tipuri de frunze. În general Cultivatorii de Frunze sunt puternici, probabil acest lucru se datorează faptului că o mare parte din timp transportă hrana către adăposturile coloniștilor dar cu o dexteritate ridicată deprinsă în activitățile de altoire și de culegere a firavelor frunze.
Anais a fost multă vreme interesată de activitatea Cultivatorilor de Frunze și a reușit să își dezvolte simțul acela special de a potrivi frunze într-un mod special și de a obține niște rețete foarte bune. Îi spuse în câteva cuvinte fetei care aduce hrana ce și-ar dori să primească la următoarea vizită și după asta fata plecă. Acesta este un tratament special de care Anais beneficia pentru că era cunoscută în rândul Cultivatorilor de Frunze care creau rețete ca o persoană experimentată în prepararea rețetelor. Anais practic participa la perpetuarea tradițiilor culinare și asta în mare parte pentru a putea oferi lui Aron o alimentație cât mai bună.

3. Adăposturile

Autor Antasia Etichete: Scrie un comentariu
Imagine a unei colonii cu adăposturi construite din ramuri și frunze, amplasate pe copaci. Trei adăposturi cu acoperișuri din paie sunt conectate printr-un pod din lemn, având un recipient pentru hrană aproape de intrare.

Adăpostul familiei de Stingători de Foc era mic, cât să încapă cei trei membri ai familiei și puține obiecte pe care aceștia le dețineau. În general familiile din această colonie nu dețin nimic, doar elemete de îmbrăcăminte și unelte specifice ocupației pe care o au. În plus fiecare familie are, alături de adăpost, un recipient în care păstrează hrană.

Adăposturile sunt toate contruite la fel, podeaua se sprijină pe o ramură a unui arbore și este construită dintr-un fel de scânduri care nu sunt tăiate perfect, par a fi cioplite, pereții se sprijină pe niste stâlpi construiți din niște ramuri mai subțiri dar rezistente pe care sunt întinse niște împletituri de liane și frunze mari și groase. Frunzele care formează pereții sunt uscate dar par încă rezistente chiar tari. Adăposturile nu au uși doar pereții sunt în așa fel așezați încât nu se formează un culoar deschis între interiorul adăpostului și spațiul public. Aproape de intrarea în adăpost se află recipientul pentru hrană. Hrana este reprezentată de diferite tipuri de frunze. În această colonie se mănâncă doar frunze însă varietatea mare de frunze pe care o oferă coroanele acestor arbori este atât de mare încât meniul coloniștilor este foarte variat.

Fiecărui adăpost la momentul construirii i se anexează și un pod care permite celor care vor să treacă pe lângă adăpost să o poată face în siguranță. Acest pod intră în administrarea posesorilor adăpostului iar aceștia sunt obligați să aibă grijă de el ca de propriul adăpost.

Adăposturile sunt construite de breslașii Constructori care provin din casta Lucrătorilor. Aceștia sunt niște indivizi mai puternici și mai robuști decât cei din breasla Stingătorilor de Foc. Cel mai probabil aceștia se dezvoltă mai mult pentru că sunt deseori implicați în activități ce necesită muncă fizică la o intensitate mare. Constructorii poartă veșminte ușoare și comode dar care le permit să poarte asupra lor, în permanență, un număr mare de unelte și accesorii. Chiar în apropiere se construiește un nou adăpost iar doi Constructori sunt în plină perioadă de construcție.

„Am să încep asamblarea pereților, cred că ți-ar prinde bine să mi te alături pentru a putea observa încă o dată exact cum se face împletitura, în curând trebuie să dai examenul și nu cred că vom mai avea ocazia să facem astfel de exerciții practice”, spuse unul dintre ei care este mai în vârstă iar după sfatul pe care îl dă pare să fie însoțit de un ucenic.

„Vin imediat ce termin de cărat toate foile lângă tine, mai sunt doar două pachete”, vorbise ucenicul cu o voce evident mai tânără apărând de  după trunchiul arborelui cu un pachet legat cu grijă de frunze mari care probabil vor deveni pereții adăpostului.

„Grăbește-te atunci, trebuie să terminăm până se va fi făcut întuneric”, reveni mai ferm Constructorul experimentat.

Ucenicul începu să fie mai brusc în mișcări să se deplaseze mai repede și dispăru din nou. Probabil se îndrepta către un loc de unde aducea acele pachete de frunze sau poate chiar stătea și le împacheta acum. În foarte scurt timp apăru cu un nou pachet de frunze – foi cum le spuneau ei. Înseamnă că le aducea de undeva din apropiere. Oare de unde? Sunt chiar curios.

După ce termină de transportat materialele se alătură Constructorului care deja începuse să lucreze la un perete. Tehnica părea simplă dar necesita o îndemânare foarte mare dar și o forță deosebită. Asocierea acestor doua concepte pare greu de găsit, forță și îndemânare, delicatețe. Dar se vede că practica și experiența acumulată în timp și în foarte multe construcții a făcut ca acest Constructor să le dovedească pe ambele cu ușurință. Ucenicul primi câteva sfaturi și imediat trecu și el la lucru sub atenta supraveghere a maestrului.

Constructorii sunt de trei ori mai mulți decât Stingătorii de Foc dar munca lor este necesară atât la momentul în care ia naștere un nou adăpost dar și pentru lucrări de întreținere. În responsabilitatea lor intră atât adăposturile coloniștilor cât și drumurile și toate construcțiile utilitare.

2. O familie

Autor Antasia Etichete: Scrie un comentariu
O familie formată din doi adulți și un copil, stând în interiorul unui adăpost dintr-o colonie arboreală. Adulții par a fi grijulii față de copil, care este mic și neajutorat, având aspecte eterice și trăsături delicate. Lumina din interiorul adăpostului creează o atmosferă caldă și primitoare.

După primul contact care a fost aproape înfricoșător realizez că deși împrejurimile acestea care nu oferă siguranță celui care vine de afară sunt pașnice. După ce trec de barajul ramurilor de jos și al construcțiilor de protecție realizez că mă aflu într-o colonie. Cei care locuiesc aici au adăposturi în care se odihnesc câte doi sau trei, există niște construcții care au cu siguranță o altă destinație și există drumuri care leagă colonia în toate direcțiile. Toate acestea sunt construite doar în coroanele arborilor.

Merg mai aproape de un adăpost în care se află cineva acum. Când pot vedea înăuntru observ doi adulți și un copil. Copilul este mic, nu-și poate purta singur de grijă. Unul dintre adulți stă foarte aproape de el, îl ține în brațe și îl ajută în permanență. Adulții nu sunt foarte înalți și par foarte ușori, au o suplețe deosebită și par foarte puternici fără să fie foarte dezvoltați. Pielea lor are o nunță verzuie, am observat și la alții. Ce este deosebit de la unul la altul este culoarea, sunt o multitudine de nuanțe care sunt prezente în pigmentul din pielea lor. Restul trasăturilor sunt foarte asemănătoare, unii par mai puternici decât alții. Probabil activitățile de zi cu au făcut ca unii să se dezvolte diferit față de alții.

Sunt suficient de aproape de adăpost ca să pot auzi dialogul celor doi adulți.

„Anais, trebuie să rămâi cât mai mult cu el acasă, toate mamele fac asta și este spre binele lui”, l-am auzit vorbind foarte serios și plin de preocupare

„Știu, asta spune toată lumea. Dar eu sunt convinsă că poți avea grijă de el la fel de bine ca și mine. În plus echipa mea are mai mare nevoie de mine. Am rămas mai puțini de la ultimul incendiu. Acum sunt cea mai experimentată din echipă și dacă o să fie nevoie ca echipa noastră să intervină trebuie să fiu cu ei și să îi ajut”. Ea vorbește mai greu, parcă nu știe de care parte să fie, el are dreptate dar și preocuparea ei este serioasă și întemeiată.

„Am vorbit deja cu comandantul zonei și îmi permite să trec între ronduri pe la echipa ta iar dacă este vreo intervenție voi putea să îi însoțesc. Cred că pot să ajut echipa ta”, aminti el cu siguranță.

„Bine Iaan. Dar dacă în scurt timp nu te acomodezi cu situația asta și echipa nu te primește bine voi merge eu”, cedă ea dar fără să renunțe la toate posibilitățile.

„Se pare că până la urmă reușim să ne înțelegem”, spuse el plin de bucurie.

„Reușim asta tot timpul, dragul meu”, concluzionă Anais cu un zâmbet liniștit.

Mă uit cu atenție la ei și înțeleg că fac parte din Stingătorii de Foc. Este o breaslă foarte importantă a castei Lucrătorilor. Ei sunt permanent echipați cu uneltele specifice breslei lor, funii fabricate din liane și un fel de țepușe din lemn. Treaba lor este să protejeze colonia de incendii iar pentru asta fac în permanență ronduri pe niște zone foarte bine împărțite între echipe. În cazul în care un incendiu începe să mistuie arborii ei intervin pentru izolarea acestuia. În practică ei nu pot stinge focul dar există legende care spun că eroii acestei bresle, în trecutul îndepărtat reușeau acest lucru. Astăzi nu mai este posibil, ei pot doar izola focul până când acesta mistuie tot ce este lăsat să mistuie și se stinge de la sine. Lor le mulțumesc ceilalți coloniști că rezistă în acest mediu.

Datorită faptului că Stingătorii de Foc riscă foarte mult în timpul intervențiilor și că totuși intervențiile sunt destul de rare, comunitatea a găsit de cuviință că unul din zece lucrători să fie înrolat în această breaslă. De regulă copiii urmează carierele părinților fără ca acest lucru să fie cerut cumva de către comunitate.

1. Pădurea

Autor Antasia Un comentariu
Pădure misterioasă la ora dimineții, cu arbori înalți și frunziș divers, liane atârnând și un sol acoperit cu resturi de crengi și scoarță, care sugerează o atmosferă liniștită și enigmatică.

Pădurea la ora dimineții încă doarme. Se vede că locul acesta are ceva misterios, ceva care trebuie să se arate, ceva ca un secret. Arborii sunt foarte înalți cu trunchiuri solide dar care se înalță armonios către cer. Trunchiurile par elastice parcă pregătite să facă față unor forțe care le împing și trag cu putere de neimaginat. Frunzele care împodobesc ramurile acestor arbori sunt de forme și colori diferite. Este ciudat cum un arbore își îmbracă ramurile cu o varietate atât de mare de frunze, de la frunze ca niște ace scurte și subțiri până la frunze foarte mari cu mai mulți lobi și foarte cărnoase parcă pline cu sevă. Culorile sunt parcă alese să acopere o paletă cât mai variată, de la galben pal aproape alb până la un verde foarte închis la culoare care în umbră pare albastru marin sau chiar negru. Tot din ramuri, din cele mai solide cresc un fel de liane care atârnă ca niște draperii către sol.

De jos cerul abia se vede în câteva locuri. Albastrul cerului este foarte clar și nepătat.

Solul, sub coroanele imense ale arborilor, este acoperit de mici bucăți de crengi și așchii de lemn. Nu există vegetație pe sol. Parcă nici viață nu există la nivelul solului. Nu mișcă nimic și nu se aude nimic. Tot ce este pe sol parcă este lipsit de viață, lemn uscat, bucăți mici de scoarță, nicio frunză, niciun fruct, nicio urmă de animal, nimic. Lumina soarelui nu încălzește aproape deloc pământul. Cu toate astea solul nu este umed și nici foarte rece. Este o răcoare care face parcă parte dintr-un tot cuprins între adâncul pământului plin de apă și minerale și toate lucrurile care dau substanță vieții și coroanele multicolore suple și foarte înalte care dau formă vieții. Solul este parcă un martor pasiv al transformării pământului în viață, întunericului și lipsei de formă în frumos și armonie.

Dacă privesc cu atenție coroanele văd că, din loc în loc, sunt pâlcuri de ghemuri mai mici sau mai mari de liane, frunze și scoarță. Între aceste pâlcuri se pot observa niște ramuri îngroșate parcă nenatural. Oare ce sunt toate acestea? Trebuie să merg să văd de aproape.

Încerc să urc pe un trunchi, unul solid și gros care sigur poate să îmi ofere siguranță și sigur merge până sus spre cer. Imediat ce mă depărtez de sol și ajung aproape de primele ramuri observ că nu mai pot avansa. Niște cioturi ascuțite din lemn sunt îndreptate direct către mine. Ce să fie oare? Încerc se le ocolesc. Nu pot. Cobor repede și încerc să urc pe alt trunchi ales la întâmplare din cei din apropiere. Aceeași surpriză mă întâmpină și aici. Cobor pe sol și inspectez, de jur împrejur mai mulți arbori. Acum știu ce să căutăm. Privirile mele găsesc aceleași cioturi pe fiecare trunchi. Sunt construite de cineva, este singura concluzie pe care o pot trage.

Oare să îmi fie frică? Să încerc să mă apăr? Dar de ce anume? Să plec? Să uit de locul acesta dacă reușesc să scap? Hotărât lucru, nu. Trebuie să stau, să cercetez, să înțeleg ce am descoperit.