Pădurea la ora dimineții încă doarme. Se vede că locul acesta are ceva misterios, ceva care trebuie să se arate, ceva ca un secret. Arborii sunt foarte înalți cu trunchiuri solide dar care se înalță armonios către cer. Trunchiurile par elastice parcă pregătite să facă față unor forțe care le împing și trag cu putere de neimaginat. Frunzele care împodobesc ramurile acestor arbori sunt de forme și colori diferite. Este ciudat cum un arbore își îmbracă ramurile cu o varietate atât de mare de frunze, de la frunze ca niște ace scurte și subțiri până la frunze foarte mari cu mai mulți lobi și foarte cărnoase parcă pline cu sevă. Culorile sunt parcă alese să acopere o paletă cât mai variată, de la galben pal aproape alb până la un verde foarte închis la culoare care în umbră pare albastru marin sau chiar negru. Tot din ramuri, din cele mai solide cresc un fel de liane care atârnă ca niște draperii către sol.

De jos cerul abia se vede în câteva locuri. Albastrul cerului este foarte clar și nepătat.

Solul, sub coroanele imense ale arborilor, este acoperit de mici bucăți de crengi și așchii de lemn. Nu există vegetație pe sol. Parcă nici viață nu există la nivelul solului. Nu mișcă nimic și nu se aude nimic. Tot ce este pe sol parcă este lipsit de viață, lemn uscat, bucăți mici de scoarță, nicio frunză, niciun fruct, nicio urmă de animal, nimic. Lumina soarelui nu încălzește aproape deloc pământul. Cu toate astea solul nu este umed și nici foarte rece. Este o răcoare care face parcă parte dintr-un tot cuprins între adâncul pământului plin de apă și minerale și toate lucrurile care dau substanță vieții și coroanele multicolore suple și foarte înalte care dau formă vieții. Solul este parcă un martor pasiv al transformării pământului în viață, întunericului și lipsei de formă în frumos și armonie.

Dacă privesc cu atenție coroanele văd că, din loc în loc, sunt pâlcuri de ghemuri mai mici sau mai mari de liane, frunze și scoarță. Între aceste pâlcuri se pot observa niște ramuri îngroșate parcă nenatural. Oare ce sunt toate acestea? Trebuie să merg să văd de aproape.

Încerc să urc pe un trunchi, unul solid și gros care sigur poate să îmi ofere siguranță și sigur merge până sus spre cer. Imediat ce mă depărtez de sol și ajung aproape de primele ramuri observ că nu mai pot avansa. Niște cioturi ascuțite din lemn sunt îndreptate direct către mine. Ce să fie oare? Încerc se le ocolesc. Nu pot. Cobor repede și încerc să urc pe alt trunchi ales la întâmplare din cei din apropiere. Aceeași surpriză mă întâmpină și aici. Cobor pe sol și inspectez, de jur împrejur mai mulți arbori. Acum știu ce să căutăm. Privirile mele găsesc aceleași cioturi pe fiecare trunchi. Sunt construite de cineva, este singura concluzie pe care o pot trage.

Oare să îmi fie frică? Să încerc să mă apăr? Dar de ce anume? Să plec? Să uit de locul acesta dacă reușesc să scap? Hotărât lucru, nu. Trebuie să stau, să cercetez, să înțeleg ce am descoperit.